Ca orice pagină adresată suporterilor dinamoviști, ne-am dori să scriem ceva despre “New Dinamo”. Dar nu putem. Motivul e chiar banal. Nu avem ce, proiectul e sublim, dar lipsește cu desăvârșire. Sau, a murit din fașă, cum spunea una din fanele dinamoviste. De aceea, vrând nevrând am devenit nostalgici. Nostalgia presupune să extragi din trecut, doar amintirile frumoase. Așa scrie la dicționar, așa vom face și noi. Totul într-un serial pe care, cu ajutorul mesajelor de la voi, îl dorim cât mai lung și amuzant. Vom discuta despre Old Dinamo. Despre echipa noastră, așa cum era odată. Vom evoca unele amintiri eliberate de clișee, de stereotipuri, toate din culisele echipei noastre. Fani, jucători, conducători, toți vor fi incluși aici. Dinamo, așa cum este ea, fără farduri. Azi vorbim despre transferuri. Nu despre cele din sezonul prezent, căci nu este încă etapa a cincea. Ci despre cele din perioada anilor 90. Când începusem să ne apropriem de Steaua și ne luptam, fie și pe hârtie, la campionat. Astfel, prin 1995, sau 1996, în pauza de iarnă, Cornel Dinu devine președintele clubului de fotbal. După un discurs înflăcărat, presarat cu proverbe englezești și pilde istorice adaptate la gazonul de pe Dinamo, Mister anunță că echipa are ca obiectiv calificarea în cupele europene. Și pentru că eram la vreo trei puncte de retrogradare, noul obiectiv presupunea ceva transferuri. Ușor, devenise o cutumă. Pe oriunde mergeai, era vreun dinamovist care să te întrebe dacă știi ceva despre transferuri. Cine vine? Îl aduce pe Dună, de la FC Național? Vine vreun fundaș?
Așa a fost și la o lansare de carte, în Club A. Mai mulți membri ai poporului dinamovist erau acolo să profite de bufetul suedez bahic pus la bătaie de elita culturală bucureșteană. Fumul des de tigară ascundea bomberele roș-albilor de sacourile groase și maro, gen anii 70, ale intelectualilor. Aflați într-un punct strategic, cât mai departe de scena unde se întâmplau actele culturale și nici aproape, dar nici prea departe de bar, câțiva dinamoviști se recunosc și încep să se salute. Printre beri, sticle de vin și poeme acompaniate în sunete de chitară, se întâmplă inevitabilul. „Zi și tu cine vine la Dinamo, că suntem praf. Aduce și Mister ceva, că tu mai vorbești cu ăștia, trebuie sa știi”. Răspunsul, ar fi trebuit și el premiat în gala de la Club A.
“Da mă, am vorbit eu cu Mister. Cică vine un fundaș de la Suceava. E mare rău, nu trece nimeni de el. Utilu`. Și mai vine un mijlocaș de la Mizil. Știe bine cu mingea, driblează tot, l-a văzut Remus Vlad. Priceputu`”. Acum, să nu uit nici proverbul englezesc spus de Mister, la instalare. “Decât o armată de lei, condusă de niște cerbi, mai bine să ai un leu căpetenie a unei armii de cerbi”. De prisos să spun cine era Leul. În orice caz, returul acela, cu lei în birou, cu cerbi pe teren, plus cu Utilu` și cu Priceputu`, Dinamo a reușit imposiblul. Am avut același număr de puncte ca și Steaua, campioana. Și ne-am calificat în cupele europene. De acolo povestea devine mai serioasă. 0-1 și 1-1 cu Levsky Sofia, golul nostru reușit de Lupu.
