Continuăm serialul “Old Dinamo”. Motivația? E aceeași ca în primul episod. Nu prea avem ce să scriem, măcar pentru moment, de New Dinamo, fiind pauză competițională. Momentan, avem doar speranțe, planuri și dor de meciurile adevărate. Eventual, preferințe pentru tragerea la sorți în preliminariile Europa League. Astfel, e mai bine să ne reamintim cum arăta un meci de al lui Dinamo, în trecut. Nefiind dinozauri, trebuie să ne oprim la finalul anilor ’80. Și uite așa, vă invităm la meci: Dinamo – Corvinul Hunedoara, 16 aprilie, 1989, București, șoseaua Ștefan cel Mare.
Cum arăta zona stadionului
În primul rând trebuie să ajungem la meci. Accesul se făcea fix ca și acum. În principal cu metroul, sau cu tramvaiul 34. Care tramvai apartinea de ITB (Întreprinderea de Transport București) și era ca orice alt vehicul din parcul auto, vopsit în roșu-alb.
Cam cu două ceasuri înainte de meci începeau să vină, încărcate cu oameni. Răzleț, mai apărea câte un steag de fluturat. Mari, destul de rudimentare și de obicei de două tipuri: fie împărțite egal în roșu și alb, fie în stilul drapelului croat. Zona stadionului arăta însă complet altfel. La modul general, mai lipsită de culoare, mai gri. Mai concret, vizavi, era o alimentară imensă. Lângă alimentară, după gang, era o autoservire. Cu mereu aceleași feluri de mâncare: iahnie de fasole și fulgi de porumb, adică un fel de piure de plastic. De băut? Zmeurată și Brifcor. Și CI-CO (foto).
Lângă metrou era aceeași cofetărie, doar că mai mare, cuprindea și spațiul de la casa de pariuri. Și cam aceleași prăjituri, poate ceva mai proaste. Dar, să revenim pe partea de stradă cu stadionul. Nu exista Red Dogs, firește, iar magazinul oficial al clubului, era pe coltul cu Barbu Văcărescu. Erau ceva milițieni la casele de bilete și la porțile de acces. Undeva la 20 la sută din numarul detașat în prezent. Cu sau fără ei, macar un sfert din spectatori săreau gardul. Erau mai multe locuri pentru asta. Însă, cel mai bun era pe straduța adiacentă cu Barbu Văcărescu, următoarea pe stânga, dupa intararea actuală înspre PCH.
Meciurile se jucau ziua. Când? Odată cu partida echipelor de tineret, de pe “Victoria”
O diferență majoră față de prezent ar fi ora de disputare. Nu exista nocturnă, deci meciurile se jucau ziua. Mai mult, meciul era precedat de duelul dintre echipele de tineret. Asta înseamă că dubla cu cei de la Corvinul a început pe stadionul Victoria. Despre joc, esențialul ar fi că Dinamo a jucat în alb și a bătut la vreo opt goluri diferență. Principalul marcator a fost Marian Damaschin. Sigur, sigur a dat trei goluri, poate și mai multe. Dacă terenul era înclinat înspre poarta hunedorenilor, în tribune era mai echilibru. Concret, mă refer la jocurile de table si ocazional barbut, pe bani sau pe surprize turbo, în funcție de vârstă (foto).
Cam așa era atmosfera la meciurile de tineret. Rom sau coniac, table, radiouri mai mari sau mai mici. Cele mai mici și mai rare erau Ric (1, 2 sau 3), aparate portabile, cam cât un pachet de tigari și care aveau căști (foto). Toate serveau aceluiași țel. Pentru a afla ce fac restul echipelor, mai ales Steaua (avea să facă, 2-2, în deplasare, la U Cluj). Și multe cămăși. Albe sau bleomarin, brodate cu inițialele purtătorilor sau nu. Oricum fabulos de multe, din moment ce au persistat atâta în timp. Peste ele, adică pe capete, erau deseori coifurile făcute din Scânteia (ziarul de atunci) sau din programul de meci. Care coifuri mai foloseau și ca suport pentru semințe. Vândute de niște tanti minoritare, mai negre ca smoala de pe acoperișul casei.
“Ocrotiți pădurea, economisiți hârtia”
La meciul vedetă, de pe stadionul Dinamo erau firește și mai mulți purtători de cămăși. Rotocoalele de fum, scoase de ei, de la țigări precum Dacia, Carpați ori Snagov, se prelingeau lin printre câteva schele metalice așezate pe platforma de la tribuna a doua, respectiv în fața lojelor. Toate aduse de pe stadionul Victoria, pentru meciul cu Sampdoria, din sferturile Cupei Cupelor (1-1), disputat câteva săptămâni mai devreme. Programul partidei avea o rubrică semnată de Mircea Luceascu. Și mai erau echipele probabile și un poster cu un jucător de-al nostru. Și apoi nu mai rețin. Stadionul nu avea scaune ci gradene, adică niște bănci de lemn. Sonorizarea era proastă, făcuta prin niște megafoane de tablă, legate cu sârmă de gard. Dar muzica mai bună. “OLE-OLE” (sau “The name of the game: football”) și divese variații și cântece asemănătoare. Nu erau reclame. Sau nu erau ceea ce ar fi astăzi considerate reclame. Pe spațiul publicitar de la tribuna a doua era imprimat ”Păstrați pădurea, economisiți hârtia”, sau reclame la “Cofetăria Scala”, ori diverse hoteluri și baruri din anii aia, reclame ce apăreau mai mult la meciurile din Europa (foto). Unde e acum Peluza Sud apărea: “Pentru o viață sănătoasă consumați pește oceanic”. Dacă te uitai înspre actualul PCH erai îndemnat să joci la PRONOSPORT. La tribuna a doua, în spate, deasupra vestiarelor erau niște catarge imense pe care erau arborate platonicul “Trăiască Partidul Comunist Român” și un steag al Republicii Socialiste România. Ambele steaguri, noi nouțe și viu colorate tot pe motiv de meciul cu italienii Vialli, Lombardo ori Mancini. În fine, cine se uita înspre tribuna I era îndemnat să consume “Răcoritoare, sucuri proaspete”. Adică tot CI-CO.
Unde aflăm ce e aia minge de “35”
Acum, că o știți și pe asta mai rămâne să aflați și de antrenamentele de încălzire. Incep cu un detaliu ce m-a frapat, atunci și acum. Anume că Dinamo se antrena cu mingile oficiale, iar cei de la Corvinul cu “mingi de 35”. Ce sunt alea “mingi de 35”? Pe vremea lui Ceaușescu, puteai cumpăra de la librărie, trei tipuri de mingi. Unele cam de volei, care costau 16 lei. Altele cam de fotbal, de cauciuc, majoritatea albastre, verzi, sau portocalii și care costau 35 de lei. Și mai erau Artexurile, mingi de piele, de 80 de lei. Dar, ultimele nu se găseau. Mai deloc, erau aproape un mit urban. Alt detaliu ce m-a urmărit în timp era spectaculozitatea antrenamentelor. Practic, meciul începea de la încălzire. Sesiune care se termina cu toată echipa executând lovituri libere de pe linia de 16 metri. Lupu și Sabău, își permiteau aroganțe și tinteau mereu bara, Mateuț trăgea cu tunul. Și Mircea Rednic mai era bun, mențiune și pentru Ionuț Lupescu. Ceilalți trăgeau cu ce aveau. Scorul? 1-0 la pauză, 3-1 final. Dar mai puțin dramatic decât o lasă scorul de înțeles. De aceea, a doua repriză, atenția era împărțită între meci și radio, la “Fotbal minut cu minut”. Rezultate mai interesante? Rapid – Oțelul 3-0, Sportul – Farul 2-0, Universitatea Craiova – FC Brașov 3-0 și FC Argeș – FCM Bacău 3-0.
Mai mult fotbal, mai putină panaramă
Ce-ar mai fi de zis despre meciul nostru din anii ’80? Nu existau ultrași sau noțiunea de peluză. Era un grup de vreo câteva zeci de persoane, care aducea un pic cu ceva organizat, însă prea puțin. Apoi, audiența (formată din vreo zece mii de spectatori) se pricepea mult mai mult la fotbal. Zic asta cu gândul la dezbaterile dintre purtătorii de cămăși. Un subiect era despre unul dintre atacanții Corvinului. Cum că nu era atent la fazele fixe și nu își alegea bine tricoul de fundaș pe care să îl urmărească ca să stea în joc. Alt subiect: despre Iulică Mihăescu, cum că nu își poziționează mereu corpul în lateral, să nu îi permită adversarului direct să intre de pe margine în centru. Cum am zis, orice asemănare cu realitatea, e pur întâmplătoare. Ah. Și nu se înjura, măcar nu în gura mare. Deloc, pe nimeni. Nici nu erau încă inventate expresiile acum prezente pe la tribuna a doua. Adică înjurăturile alea suburbane, fără nicio repetiție la douăzeci de minute și care ar face ruigbiștii să plângă în grămadă.Și ca să nu mai lungim textul și mai mult, cam asta a fost. Așa era un meci de fotbal, obișnuit, în campionat, în “Ștefan cel Mare”, pe vremea când Dinamo avea 41 de ani. Adică nu ieri-alaltăieri. Doar de asta îi spunem serialului “Old Dinamo”.