Povestea mea cu Dinamo: aflați de ce pentru mine un meci ținea 70 de minute și de ce nu îmi plăcea să plătesc cartela la metrou
Povestea mea cu Dinamo e mai atipică. Dar mă bucur să o împărtășesc cu alți dinamoviști. Pentru că voi mă înțelegeți, doar voi. Pasiunea pentru Dinamo, căci e o pasiune, cât timp echipa asta face parte din mine, am ales-o singur, cam pe la șapte-opt ani. Începusem deja să joc fotbal în fața blocului cu băieții de pe scară. Era prin anii ăia, ’92-’93. Ani grei, când Steaua ne bătea, pe unde ne prindea. Rareori mai reușeam un egal. Toți copiii de vârsta mea țineau, evident, cu Steaua. Am vrut sa fiu altfel, am vrut să aleg echipa care nu era favorită, în perioada aceea. Și am ales DINAMO.
Ziua de meci? Mereu în deplasare, niciodată „acasă”
Eram copil și țin minte că ani la rând Dinamo nu a reușit să câștige cu Steaua. Asta m-a făcut să mă atașez și mai mult de echipă. Am copilărit într-un orășel aflat la 120 km distanță de București. Pe la 12-13 ani, ca orice puști, am început să ies din cuvântul parinților. Plecam la meci să văd pe Dinamo, deși ei îmi spuneau că sunt încă mic și că îmi poartă de grijă. Plecam cu alți băieți din oraș, iar cele 70 de minute de meci, căci 70 vedeam din 90, însemnau o zi întreagă sacrificată. Să vă spun și vouă de ce.
4 ore cu “personalul”, pentru ceva mai mult de 100 de kilometri
Ne urcam în tren la 09:00 dimineața, în condițiile în care meciul se juca la 14:00 sau la 15:00. Însă, trenul oprea în toate stațiile. Era un tren personal, de cea mai joasă speță. Doar la ăla ne lua “nașul” mai puțini bani. Făceam cam patru ore, pe 100 km. Când coboram în Gara Basarab, începeam să alergăm către metrou. De cele mai multe ori încercam să sărim peste barierele din stația de metrou, dar nu reușeam de fiecare dată și mai cumpăram uneori cartela. Din păcate.
O cartelă în plus, mai puțin parizer
Nu era teribilism. Nu știam noi atunci de cântecul ăla cu “Galeria Dinamo, nu plătește la metrou”. O cartelă cumpărată ne cam dădea planurile peste cap. Asta pentru că ne cam tăia din banii de parizer cu ardei. Pe care îl cumpăram de la alimentara de vis-a-vis de casele de bilete și de intrarea principală. Ce gust avea parizerul ăla… Și acum îi mai țin minte gustul. Dar ne potolea foamea după drumul lung pe care îl făceam.
Cât durează un meci de fotbal? Pentru mine, erau doar 70 de minute
La fel, mai țin minte că în stadion intram sărind gardul. Așa era cam de cele mai multe ori. Dar, nu mai rețin exact prin ce loc, pentru că eram ușor dezorientat, pe atunci. Cert este că meciul îl vedeam din actuala „Peluza Cătălin Hîldan”. Impropriu spus “îl vedeam”. Aveam 12-13 ani și 1.60 metri înaltime, nu vedeam mare lucru. Dar eram lângă Dinamo. Făceam ce îmi plăcea mai mult să fac. Cântam încontinuu până în minutul 70. Atunci o rupeam la fugă spre metrou să prindem trenul către casă. Era în timpul meciului. Era greu să nu te oprești. Să nu întorci capul din mers, când auzeai lumea de pe stadion că reacționează la vreo fază. Și mai greu era că nu știam scorul. De multe ori nu știam dacă am câștigat sau dacă am pierdut. Dar nu aveam ce face. Altfel, ajungeam acasă abia dimineața următoare.
Acum simt și eu că jucăm “acasă”
Așa era pe vremea aia o zi de meci. Plecam de acasă dimineața. Stăteam câte patru ore în tren. Ce mirosuri de brânza și găini erau…
Apoi, săream barierele la metrou, săream gardul la Dinamo și ajungeam înapoi acasă seara după ora 21:00. Totul pentru a cânta 70 de minute pentru DINAMO. Nu știam scorul imediat, nu eram suporter de rezultat. Făceam totul din pasiune. Acum? E la fel. Din pasiune fac totul și azi pentru DINAMO. S-a schimbat însă ceva. Din fericire, acum am nevoie de maximum 10 minute să ajung la stadionul DINAMO. Sau de maximum 20 de minute sa ajung la Arena Națională. Indiferent unde, când și cum va juca echipa sau cât de mult sau puțin timp îmi va lua să ajung la meci, DINAMO rămâne un sentiment aparte!
Planul meu de viitor
Am vorbit despre trecut. Despre prezent. Vreau să vă mai fac o ultimă mărturisire. Este despre viitor. O să schimb tradiția dn familie, cel puțin îmtr-un aspect. Tatăl meu este dinamovist de mic copil. Însă, niciodată nu a încercat să mă influențeze în a alege echipa favorită. Eu nu pot să spun asta. Pentru că, atunci când voi avea un copil, indiferent dacă va fi băiat sau fată, va fi îmbracat de mic în haine alb-roșii și va merge cu mine pe stadion să simtă spiritul câinilor-roșii. Și va sta la meci 90 de minute. Cu douăzeci mai mult decât tatăl lui când era copil.