Mă gândesc că majoritatea celor care vor citi, nu mai au mari amintiri legate de ziua de astăzi, 23 August, așa cum era ea în comunism. Sincer, nici eu nu mai rețin mare lucru, dar ce știu, împart cu voi.
23 August era o dată importantă, poate cea mai importantă, înainte de decembrie 1989. Era ziua Republicii Socialiste România. Atunci se sărbătorea “eliberarea de jugul fascist, petrecută în 23 august, 1944”. Din acel moment, chiar dacă neoficial, comuniștii au venit la putere in țara noastră. Comemorarea, una bolnav de grandioasă, se pregătea cu câteva luni înainte. În școli se făceau preselecții pentru cei care aveau să participe la defilarea de pe stadionul National – 23 august. Norocoșii trebuiau să se pregătească câteva luni pentru asta. Eu? Am picat preselecția, nu știam destule poezii patriotice. De fapt, nu știam niciuna. Și nici nu aveam cravata de pioner la mine, așa cum cică eram obligat. Practic, n-am avut nicio șansă.
23 August mai era și un motiv bun pentru ca Partidul să își etaleze înțelepciunea și justețea deciziilor politice. La Romexpo se prezentau dovezile superiorității produselor românești. Aceleași telefoane tip, care erau în orice casă, doar că vopsite altfel. Și ceva tractoare, nou-nouțe. Altceva nu mai rețin. Peste tot erau arborate mesaje roșii, despre PCR și Nicolae Ceaușescu. Erau parade, marșuri, spectacole în aer liber. Pe străzi, țărani de la toate CAP-urile care își prezentau roadele muncii.
Să revenim la fotbalul nostru
Și uneori meciuri. Am asistat la unul dintre ele. Chiar pe stadionul “23 August”. Mai mult ca sigur era un amical, poate și vreun cuplaj. Din nou, nu mai dețin detalii. Mai degrabă pot povesti despre spectacolul premergător. Cu niște câini dresați, cai, și ei dresați și mai multe treburi asemănătoare. Însă, ce știu sigur este că se juca un Dinamo-Steaua.
Pe tot drumul înspre stadion erau aceeași țărani, cu ladițe pline de ceapă, pepeni, prune și ce-o mai fi crescut pe la țară, în anul ăla. Evident, toată lumea care mergea la meci, fie că era pe Vatra Luminoasă, pe Bulevardul Muncii sau pe Șoseaua Iancului, se aproviziona la discreție. Problema avea să fie că anul agricol a fost unul excelent. Planul a fost depășit, de data asta nu doar la mișto, iar produsele erau în abundență. De ce era o problemă?
23 August, ziua când poporul român a întors armele
“Galeriile”, stăteau la tribuna I. Steliștii, mult mai mulți, în dreapta lojelor. Dinamoviștii în stânga. Eu cu ai mei, la “tribuna zero”. Prima ceapă de care m-am ferit a zburat din dreapta spre stânga. Era înainte de meci. Au urmat niste bucati de pepene roșu, din directia opusă. Eu am avut noroc. Eram înalt cât masa, aveam avantaj natural. Alții nu au avut bafta mea. Se înghesuiau între gradenele murdare și negre. Se mutau mai aproape sau mai departe de gard. Încercau și ei ce se putea. Degeaba. Țin minte și acum un nene gras, din fața mea. Avea mustață, un coif din ziar, cu funcția anti-soare, așezat strengărește, pe capățână. Și mai avea o cămașă bleu. Pe care se distingeau măcar șase culori diferite, de la diversele fructe și legume.
Nimeni nu putea să arunce dintr-un capăt al tribunei până la celelalt. Deci, totul pica pe ștabii de la zero. Totul, adică prune, pepeni, cepe, cartofi noi și roșii. Despre meciul în sine? Sincer nu mai rețin nimic, nimic, nimic. Sper să fi fost un spectacol fotbalistic de înaltă ținută, ca să mă exprim ca pe vremea aia. Cert este că și steliștii și dinamoviștiI au respectat fidel sensul sărbătorii. Și au întors armele, de câteva zeci de ori, unii către alții. Armele adică pepenii, prunele și cepele alea țuguiate.
