Daca as putea sari peste o perioada din an, aceasta ar fi sf lui ianuarie si prima saptamana din februarie. Ma doare sufletul, ma simt neputincioasa in fata destinului. Un suflet drag mie (poate cel mai drag) s-a dus la Ceruri, asta in luna in care cealalta familie a mea, fotbalul dinamovist, trece an de an, in 3 februarie, de 10 ani incoace, prin momente grele. In februarie nu exista motiv de bucurie, nu exista motiv de sarbatoare. Doar lacrimi, iar cand anii trecuti sunt din ce in ce mai multi, de unde sa mai curga?

In viata lucrurile nu sunt intotdeauna asa cum le vrem noi. Se intampla sa ne fie intrecute asteptarile, si mai rau, se poate sa nu fie nimic pe placul nostru. Si atunci, ne facem sperante ca va fi mai bine, ca e doar o perioada proasta prin care trecem, ca sa stim sa apreciem pe viitor faptele bune ce vor fi sa vina. Ne agatam de un fir de speranta, de o amintire care ne face bine. Cand la Dinamo nu merg lucrurile bine, ne gandim la Catalin Hildan. Cand obtinem un trofeu, acesta este si pentru Catalin Hildan. Dar cel mai mult ne gandim la Catalin Hildan in luna lui octombrie. Pentru ca in Octombrie, denumit si “octombrie negru” de catre baietii de la sud, a devenit inger Catalin. Din 2000, Catalin este pentru suporterii dinamovisti astrul calauzitor in zilele cu furtuna prin care trebuie sa trecem. Ne agatam de amintirea lui Catalin pentru ca ne face bine. El este omul si jucatorul etalon pentru cei ce imbraca tricoul alb-rosu. Caracterizam un caine din teren facand comparatie cu “unicul capitan”. Cand vorbim de jucatori emblematici, incepem cu Catalin Hildan