O noua saptamana, un nou episod de aducere aminte a fotbalului trait cu sufletul.
“Noiembrie 1981, n-aveam mai mult de 8 ani, dar aveam promisiunea tatalui meu ca daca sunt cuminte o sa merg pentru prima data pe stadion. La primul meu meci pe Dinamo, la primul meci, pentru mine, al lui Dinamo si international, pe deasupra. Tata muncea prin zona, asa ca nu putea sa vina sa ma ia de acasa, dar unchiul si-a facut datoria si m-a dus pana la Unirii, de unde am urcat in tramvaiul 5 care m-a dus la intalnirea cu fotbalul adevarat, cu iubirea ce o simt si azi. Soarele ne-a zambit de cum am intrat pe stadion, cu mai bine de doua ore inainte de inceperea meciului.
Am stat la “0”, ca deh, tata avea invitatii, iar lumea in jur vorbea despre fotbal, despre minunea pe care am fi realizat-o daca eliminam Inter Milano, dupa 1-1 din tur (golul nostru fiind marcat de Custov). Oh, si mancau seminte, “seminte cu sare, baieti” vandute de tiganci in paharele alea cu fund dublu. Scorul a fost deschis de Dudu Georgescu, zeul de la care se astepta lumea sa ne califice, dar am fost egalati destul de repede, asa ca au aparut prelungirile (un lucru nou pentru mine). Au marcat italienii, dar nu dupa mult timp, am fost ridicat in brate de oameni pe care ii vedeam pentru prima oara, ca urmare euforiei date de golurile noastre, marcate de Oneata Augustin si favoritul meu, Orac!
Costel Orac, omul pe care il idolatrizam pentru felul in care batea loviturile libere. Iar pe Oneata pentru felul in care punea osul la bataie si scotea adversarii in “reclamele” acelor timpuri. Daca va intrebati daca exista galerie la acel meci, da, era una la tribuna I, cea din stanga tribunei 0, dar tot stadionul canta “hei, hei, DINAMO!” “jucam, jucam si ne calificam” … iar din loc in loc fluturau steaguri alb-rosii.”
fiecare text este o poveste a unui fan dinamovist, daca si tu ai ce spune, da-mi un mesaj si impreuna facem cunoscuta experienta care ti-a marcat existenta ca suporter al lui Dinamo!