Month: August 2017

Mă gândesc că majoritatea celor care vor citi, nu mai au mari amintiri legate de ziua de astăzi, 23 August, așa cum era ea în comunism. Sincer, nici eu nu mai rețin mare lucru, dar ce știu, împart cu voi.

23 August era o dată importantă, poate cea mai importantă, înainte de decembrie 1989. Era ziua Republicii Socialiste România. Atunci se sărbătorea “eliberarea de jugul fascist, petrecută în 23 august, 1944”. Din acel moment, chiar dacă neoficial, comuniștii au venit la putere in țara noastră. Comemorarea, una bolnav de grandioasă, se pregătea cu câteva luni înainte. În școli se făceau preselecții pentru cei care aveau să participe la defilarea de pe stadionul National – 23 august. Norocoșii trebuiau să se pregătească câteva luni pentru asta. Eu? Am picat preselecția, nu știam destule poezii patriotice. De fapt, nu știam niciuna. Și nici nu aveam cravata de pioner la mine, așa cum cică eram obligat. Practic, n-am avut nicio șansă.

23 August mai era și un motiv bun pentru ca Partidul să își etaleze înțelepciunea și justețea deciziilor politice. La Romexpo se prezentau dovezile superiorității produselor românești. Aceleași telefoane tip, care erau în orice casă, doar că vopsite altfel. Continue reading “Amintiri vagi cu prune, pepeni și fotbal, de 23 August”

Țin cu Dinamo de când mă stiu. Să tot fie ceva ani de atunci. Că aș fi putut alege Steaua, pentru că era la modă, pe Craiova, pentru că ai mei simpatizau cu oltenii, e perfect adevărat. Dar eu nu fac ce mi se spune, fac ceea ce cred eu de cuviință. Sunt fată, iar în familie sunt cel mai mic copil. Pentru ai mei însă eram “băiatul lui tata”, chiar daca mă luptam pentru acest statut cu fratele meu. Noroc că el nu e pasionat de fotbal…

Pe vremea când visam la meciuri

Merg la meciuri de pe la vreo patru-cinci ani, însă, primul meci “live” al câinilor l-am văzut în sezonul 1991-1992. Și tot atunci m-am îndrăgostit prima oară. Hm, ce frumos visam pentru când o să mă fac mare… Dacă vă spun că cel care îmi “distrăgea atenția” era Gabor Gerstenmaier, probabil că o sa dati fuga la o căutare pe Google.

Când devenisem nelipsită de la meciuri

În fine, anii au trecut și a venit vremea facultății, vremea banilor proprii. Iar meciurile văzute pe stadion s-au înmulțit. Alte meciuri, alte îndrăgosteli, alte suspine… 🙂 🙂  off, Adi Mihalcea și ai lui ochi verzi <3

Și am ajuns în sezonul 1999-2000, Dinamo își făcuse o trupă frumoasă.  După atâta vreme, aveam speranțe la un titlu de campioană. Eram prezentă la mai toate meciurile, stăteam la tribuna a doua, partea dinspre tabelă.  Nu intram cu abonament pe atunci, ci cu bilet. Costa în jur de cinci lei. Alteori, când aveam inima slabă, Continue reading “Serviciu, facultate?! Dinamo e peste toate…”

Povestea mea cu Dinamo: aflați de ce pentru mine un meci ținea 70 de minute și de ce nu îmi plăcea să plătesc cartela la metrou

 Povestea mea cu Dinamo e mai atipică. Dar mă bucur să o împărtășesc cu alți dinamoviști. Pentru că voi mă înțelegeți, doar voi.  Pasiunea pentru Dinamo, căci e o pasiune, cât timp echipa asta face parte din mine, am ales-o singur, cam pe la șapte-opt ani. Începusem deja să joc fotbal în fața blocului cu băieții de pe scară. Era prin anii ăia, ’92-’93. Ani grei, când Steaua ne bătea, pe unde ne prindea. Rareori mai reușeam un egal. Toți copiii de vârsta mea țineau, evident, cu Steaua. Am vrut sa fiu altfel, am vrut să aleg echipa care nu era favorită, în perioada aceea. Și am ales DINAMO.

Ziua de meci? Mereu în deplasare, niciodată „acasă”

Eram copil și țin minte că ani la rând Dinamo nu a reușit să câștige cu Steaua. Asta m-a făcut să mă atașez și mai mult de echipă.  Am copilărit într-un orășel aflat la 120 km distanță de București. Pe la 12-13 ani, ca orice puști, am început să ies din cuvântul parinților. Plecam la meci să văd pe Dinamo, deși ei îmi spuneau că sunt încă mic și că îmi poartă de grijă. Plecam cu alți băieți din oraș, iar cele 70 de minute de meci, căci 70 vedeam din 90, însemnau o zi întreagă sacrificată. Să vă spun și vouă de ce.

4 ore cu “personalul”, pentru ceva mai mult de 100 de kilometri

Ne urcam în tren la 09:00 dimineața, în condițiile în care meciul se juca la 14:00 sau la 15:00. Însă, trenul oprea în toate stațiile. Era un tren personal, de cea mai joasă speță. Doar la ăla ne lua “nașul” mai puțini bani. Făceam cam patru ore, pe 100 km. Când coboram în Gara Basarab, începeam să alergăm către metrou. De cele mai multe ori încercam să sărim peste barierele din stația de metrou, Continue reading “Meciurile de 70 de minute”